Despre când nu am mai mers la concert

Sâmbătă planul era așa: Gorobetele merge la ski, eu duc copil mic la bunici și copil mare la zi de naștere. Apoi copil mare la bunici și cu Gorobetele la concert. Eu cu iubitu’, singuri, la distracție! A date!

Nu vă mai zic cât am jubilat zicând cui avea urechi să mă asculte că eu merg la întâlnire cu iubitul meu. Nici detalii despre fanteziile care mi-au ocupat imaginația toată ziua nu o să vă dau (vă spun doar că inclusiv partea în care ne prindea polițai în loc public și eu îi explicam că suntem părinți însetați cu care ar trebui să fie tolerant și indulgent era super entuziasmantă).

Iubitul mă așteaptă acasă, eu numai să las Pup la bunici și să merg la iubit trebuia.

Pe drum Pupul începe că nu vrea să doarmă la bunici. În bloc începe să plângă. La etajul bunicilor o ia înapoi și se blochează. Nu și nu. ‘Înțeleg că nu vrei, dar și eu și tati avem nevoie de timp împreună, știi ce important e sa fim bine și veseli.’ Dar el, deși știe, nu și nu, plâns de-ăla îndurerat.

Îi scriu iubitului. Sigur mergem la concert? Să știu cât insist. Dă-l încolo de concert, Pupul e mai important. (Ce bărbat am, zău)

Iau fața Pupului în mâini și mă uit în ochii lui. ‘Tu ești important.’

Deci ciuciu date și concert, am discutat cu Pupul, a fost mai vulnerabil și mi-a vorbit despre lucruri despre care nu mi-a vorbit altă dată. Conexiune. Rezultatul e că Pupul a depășit (sau început să depăşească) niște trăiri nespuse care îl făceau mai dificil. Ne-am apropiat mult. Evoluție.

Vom recupera în alt fel, altă dată, acel rendez-vous. Că nah, și părinții au nevoi. Dar noi suntem adulți, le gestionăm mai bine. Când e copilul vulnerabil, ar fi bine să profiți. Că dacă el învață că vulnerabilitatea nu e importantă, plătești însutit de aici încolo.

Despre desen și pictat

Mi-am dorit întotdeauna să desenez și să pictez. Dar nu știam că pot.

Înainte de februarie 2019 eram la nivelul acesta:

Wannabe stage

După o pauză de vreo 6 luni, am reluat tabloul la care lucram vara trecută:

Crisalida

Ce s-a întâmplat în 2019? Am aflat că pot desena și picta. Că desenul e doar matematică și atenție la ce vezi. Am învățat să privesc lumea altfel, mai atentă la forma ei, lumină și proporții. Am aflat asta din niște cursuri online și tutoriale. Nu am exersat cât ar fi trebuit. Încă îmi ia luni de zile să termin un tablou, pentru că bibilesc și învăț pe el, făcând și refacând.

Ce am învățat din asta, pe lângă manifestare interioară care mă ajută enorm să mă echilibrez:

  • Că poți învăța la orice vârstă dacă îți dorești să știi. Și nu cred că se oprește la desen realitatea aceasta. Și nu cred că ai nevoie de o școală pentru asta.
  • Am învățat să privesc lumea din jurul meu altfel, mai atent și profund, să caut să înțeleg cum este formată realitatea pe care o văd.
  • Am învățat că desenul înseamnă anatomie, biologie, matematică. Cel puțin.
  • Am învățat de ce este important să exersezi clasic și cuminte înainte să poți fi lejer în a crea lumi diferite. Picasso spunea să înveți regulile like a pro, ca să le încalci artistic. Acum înțeleg ce zicea.
  • Pictatul/desenul e diferit de scris. Și scrisul și pictatul au nevoie de dramă și intrigă. În pictat pot face asta din contrast și culoare, fără să chinui personaje.
  • Poți face și reface până ești mulțumit. Tablourile nu se nasc direct în forma finală.
  • Am înțeles de ce desenul e la baza picturii. Credeam, înainte, că pot picta fără să desenez. Dar e un mindset de învățat din desen, dincolo de forme și lumini.
  • Totul începe cu o schiță. Un MVP. Ajustezi înainte să investești în forma finală.
  • Desenul e lecție de viață.
  • Pictatul e terapie. Sau poate fi.

Aștept cu nerăbdare să merg la atelierul unde pictez. Să aflu cum se continuă spre desăvârșire tabloul care are acum și un nume: Crisalida. Am început tabloul pe la finalul primăverii trecute. L-am reluat săptămâna trecută și l-am schimbat dramatic. Pentru că eu sunt alta. Și cum sunt curioasă de mine, cum mă voi dezvolta și ce culori o să am la finalul procesului de transformare, așa sunt curioasă de tabloul meu. E un autoportret care surprinde o perioadă a vieții mele cu schimbări structurale dureroase ca proces, dar care mă renasc mai vie ca niciodată. Mai conectată la viața mea

Ţi-ai dorit vreodată să desenezi? Ai știut că poți?

Despre Gorobete

Cândva ziceam despre el ca e Totul meu. Am trecut, în 18 ani lungi și plini, prin multe etape de care a fost nevoie ca sa ajungem aici. Doi parteneri maturi, legați de o iubire matură.

Ce este Gorobetele:

  • Amantul meu. Iubitul meu. Unora le vine greu a crede că după 18 ani poți fi nesătul de același om și poți păstra vie atracția. Să fie sănătoși!
  • Omul care mă cunoaște cel mai bine. Cu tot ce însemn eu. Cu tot trecutul meu. Cu cele mai negre momente ale mele. Cu tot ce nu îi place la mine.
  • Omul care mă iubește, deși mă cunoaște așa.
  • Omul care mă admiră, deși mă cunoaște așa.
  • Partenerul meu, cu care sunt într-un echilibru la care știm să revenim atunci când se întâmplă viața.
  • Prietenul meu cel mai bun, pentru că he doesn’t ever give me bullshit şi vrea să îmi fie bine

Ce nu este Gorobetele:

  • Salvatorul meu – și asta, stimați prieteni, a fost cel mai greu să depășesc în ăștia 18 ani. Pentru că în primele 6 luni mi-a salvat viața. La propriu. Și în următorii 2 ani mi-a salvat-o iar. La figurat. Şi în toți anii, m-a salvat de la planurile pe care le aveam înainte să îl cunosc. A durat mult, dar cu înțelepciunea acumulată și cu o Esther Perel și alte influențe, am înțeles. Am înțeles că dovadă de iubire e să îl eliberez de presiunea asta, am înțeles că dovadă de iubire e să fiu eu arhetipul salvatorului meu. Dovadă de iubire e eliberarea. Dovadă de iubire e să ai tu grijă de tine pentru a avea de unde să fi și pentru el. Înțelegeți voi că recunoștința mea o are forever and ever şi mi-am tatuat-o ca sa nu cumva să uit vreodată. Dar nu de-aia sunt lângă el zi de zi. Nu pentru că e salvatorul meu. Ci pentru că îl aleg pe el. Zi de zi. Pentru că el e așa cum e, cine e.
  • Copilul meu. Ne-am întâlnit tare devreme. 18 ani. Maturitatea omenească se atinge în jur de 27, deci de la 27+ începe individul să se revendice cu adevărat (parol că am simțit zona aia de vârsta, la mine și semenii mei). Noi am avut 10 ani înainte de a ne începe drumul în maturitate legitimă, timp în care am fost și părinți unul pentru celălalt că aveam nevoie de răbdare și dragoste necondiționată. But no more. Acum că sunt mama copiilor lui, înțeleg altfel, și mi-a luat, oricum, ceva timp să mă prind. Nici el nu mai are nevoie, nici eu. Nu, nu e copilul meu. E bărbatul cu care îmi împart viața.
  • Coșul meu de gunoi. Şi asta a fost greu de învățat. Că aşa prieteni buni cum eram și totul celuilalt, ajungeam să golesc doar la el tot rahatul. Și a devenit obișnuință. Până când nu a mai avut loc să înghită și m-am dumirit că el nu e coșul meu de gunoi. Că el e bărbatul pe care vreau să îl păstrez curios de mine.
  • Părintele meu. Am zis sus. Și mai zic în plus – părinții te iubesc necondiționat. El e soțul awesome care e și am depășit tot rahatul care ne-a fost pus în cale pentru că el nu mă iubește necondiționat. El este o oglindă a mea, care mă ţine conectată cu mine și obiectivă. Asta mă ajută să fiu mai mult, să mă strădui mai tare, să fac să îmi placă mie de mine.
  • Subordonatul meu. Tind să preiau uneori mai mult decât e cazul la partea de planificat şi strategizat. Dar îmi aduce repede aminte că suntem doi parteneri. Egali.
  • Perfect. Aici înveți acceptarea, în imperfecțiuni. Şi dacă ești onest şi înțelegi că ( surpriză! ) nici tu nu ești perfect şi ai nevoie de clemență, e de bun simț să nu ai pretenții de la partener să fie.

Ce pretenții am de la Gorobete:

Una am. Adevărul. Uneori adevărul îți dă aripi şi e gaz pentru focul tău, adevărul te ridică atunci când ești prea jos ca să îl mai vezi. Dar de cele mai multe ori, adevărul doare. E incomod. Atunci când e incomod, adevărul e șansă pentru creștere, vindecare, evoluție, dezvoltare.

Cândva, un prieten mi-a spus că eu și Gorobetele suntem dureros de sinceri unul cu celălalt. Ei bine, uite unde ne-a adus abordarea asta. Nu știu cum funcționează la alții alte abordări, ce știu e ca nu invidiez pe nimeni și nu suspin niciodată după relațiile altora. Și că grija față de iubirea asta prețioasă e cel mai important cadou pe care mi-l fac mie şi li-l fac copiilor.