Schimbarea e singura constantă din viața mea

A venit vremea să reiau blogul. Dar ca să aibă sens pentru voi care ați mai citit și până acum, e nevoie de adus la zi contextul.

Schimbarea e o şansă
Schimbarea e o şansă. Ce faci cu ea, ţine de tine

Recap – am dus copiii la școală, v-am explicat extensiv cum și de ce AICI, iar de atunci văd că am mai postat vreo două articole irelevante.

Ei bine, între timp s-au întâmplat teribil de multe. Doi ani lungi. Minunați, bulversanți, dramatici. Și nu are cititorul atâta răbdare cât pentru povestea pe larg. Așa că fac un sumar al elementelor care construiesc acum prezentul în care ne scăldăm:

1. Am avut criză de identitate legată de faptul că acum e atât de vie și crescândă lângă mine o altă Meti (mda. Fundița, Puica, e botezată Meti). Acum e ea Meti. Eu să continui blogul Meti Creață? Mai pot eu fi Meti C. dacă e ea Meti? Am hotărât că Meti C. sunt numai eu. Iar ea nu e creață.

2. Gorobetele crește profesional într-un an cât alții-n zece, că nah, e zmeu. Și e pregătit. Iar eu sunt absolut vrăjită de bărbatul pe care îl văd lângă mine și știu cum a crescut el ca om, în timp. În 18 ani plini. Anul ăsta oficial trecem de jumătate de viață trăită împreună. Și doresc la tot omu’ iubire câtă avem noi unul pentru altul și respect și admirație.

3. Am scos copiii din școală/grădiniță…iar (dacă citește oareșcine de la protecția copilului, să stiți că sunt cu acte în regulă, învățământ la distanță, școală americană, la anul probabil trec la una românească, toate faine și în regulă, neșcolit nu înseamnă fără acte sau delăsat, înseamnă fără instituția școlii). Acum Pupul are 8 ani și Puica are 4 jumate. De ce i-am scos din școala minune? Pentru că am simțit că tot noi putem face cea mai bună treabă pentru ei. Greenschool e în continuare cea mai bună opțiune din câte există în Cluj, dacă e vorba să îți dai copilul la școală sau grădiniță (în viziunea mea), și dacă i-aș mai duce, tot acolo i-aș duce. Dar nu îi mai duc. Pentru că nu există școală perfectă, care să crească copiii în grup fix cum e mai bine pentru fiecare. Şi pentru că pot face eu mai bine – că dacă nu credeam că pot, îi lăsam la Green. Facem homeschooling și ne găsim împreună rețeta care funcționează cel mai bine pentru noi.

4. Mă retrag din profesia mea pe termen nedeterminat, și mă fac vânător de bucurii. Sună fain. Da, rămâne. Amu că am și câine de vânătoare, ce să fac? Vânez. Bucurie. Da, clar are sens, rămâne așa. O să vânez bucurie pentru mine și familia mea.

5. Avem cățel! Și ăsta, dragii mei, e un subiect de blog în sine – nu post zic, blog. I was not a dog person, nu știam nimic despre căței și ce înseamnă. Dar am luat cățel. Și facem să fie bine – acuma că am depășit depresia de după. Îl iubim. Dar vă povestesc altă dată despre teckelul sârmos de 4 luni, Bisquit.

Toate lucrurile esențiale stării de fapt actuale s-au întâmplat în ultimele două luni. Inclusiv câinele. Suntem pe un val de adaptări și reconstruit formatul vieții, iar eu sunt extrem de entuziasmată pentru noua configurație. Entuziasmul ajută mult, dar nu musai face mai ușor procesul sau elimină zdroaba implicată.

În urmă cu două luni nu aș fi putut ghici că 2020 va arăta așa, râdeam de meme-urile cu 2020 an de schimbări capitale. Dar nu mă miră deloc, m-am obișnuit cu schimbările bruște și dramatice ca fiind singura constantă în firul vieții mele. E palpitant așa, am devenit foarte puternici (eu și Gorobetele, zic) datorită antrenamentului de adaptare/readaptare.

PS. Mă sună vară-mea. Salut, ce faci? Gătesc. No, la răspunsul ăsta nu mă așteptam. – Eu de acum 18 ani ar fi în stare de șoc dacă ar trage cu ochiul la viața ei de peste 18 ani. Ce mult am crescut. Câte am trăit. Și vorba Petronelei Rotaru, ce bine că nu mai sunt cea de atunci (deși eram mișto tare și atunci, nu-i vorbă…).